La 51 de ani, a plecat din Drobeta să predea matematica în SUA : „În România, oamenii se simt amenințați de cel care muncește, dar în State este o cultură a succesului”

Manuela Prajea a predat matematica 28 de ani în orașul natal, Drobeta-Turnu Severin, iar din 2018 este profesoară la licee din Charlotte, în Carolina de Nord. Avea 51 de ani când și-a făcut bagajele și a zburat spre Statele Unite, unde a învățat să-și dea mai departe cunoștințele prin „strategii din secolul XXI”. În România și-a folosit intuiția și orele din afara programului de lucru ca să-i apropie pe elevi de o materie de care se tem, dar și ca să-i pregătească pe olimpici. Profesoara a fost nominalizată la un prestigios premiu internațional, Global Teacher Prize 2016, pentru activitatea din România. 

Manuela Prajea, 53 de ani, povestește cu ușurință despre noua viață printre elevii ei din SUA, însă, spune ea, doar în științele exacte comunicarea este perfectă, în rest, mesajele noastre sunt deseori interpretate eronat. Ne-am întâlnit online, unde distanța bruiază de obicei conversațiile, dar de data asta internetul a ținut cu noi. 

Cât a fost directoarea Colegiului Naţional „Traian”, profesoara cu păr cârlionțat a încurajat elevii liceului să participe, între altele, la proiecte educaționale inițiate de NASA. Și a găsit întotdeauna  energie să stea peste program și să caute resurse ca să predea matematică altfel. Abia în Statele Unite a aflat cât de multe strategii pot fi abordate în clasă. Presa din România a scris despre ea după ce a ajuns printre cei 50 finaliști ai Global Teacher Prize 2016 – un premiu anual oferit de o fundație din Londra –, la care s-au înscris 8.000 de profesori din toată lumea. 

– De ce ați plecat în Statele Unite și ați renunțat la postul de la Colegiul Naţional „Traian” din Drobeta-Turnu Severin ?

      Am terminat facultatea în Timișoara și m-am întors cu gândul să fac o diferență în comunitatea de acasă. Am muncit și în ideea de a-mi construi o siguranță și un viitor profesional și de a crea legături puternice. Am reușit. Toată munca am pus-o în slujba școlii, dar asta a trezit, probabil din frustrare, o opoziție în școală care a durat mai mult de zece ani. Cred că vine din moștenirea comunistă – atunci trebuia să fie toți la fel – și din modelul de succes propulsat de societatea românească. Vedem persoane care abia articulează cuvintele în posturi-cheie în stat. În România, oamenii se simt amenințați de cel care muncește, dar în State este o cultură a succesului. La un moment dat, am spus că viața mea nu va fi târâtă în această luptă din școală. Este greu să te desprinzi de un loc unde ai vrut să rămâi.

Mi-am dorit să părăsesc scena în București, dar am fost atât de supărată, încât n-am mai avut răbdare să înceapă anul următor, am găsit programul din Statele Unite, am aplicat și după trei luni aveam job. Când am primit răspuns de la licee bune din București, semnasem deja acolo. A fost un roller coaster, pentru că engleza nu o stăpâneam foarte bine și aveam nevoie pentru interviuri și să citesc despre educația lor. În primii ani în Statele Unite stăteam până la 12 sau 1 să-mi pregătesc lecțiile, că trebuie să vii cu o serie de resurse și variante, să schimbi metodele în clasă și să adaptezi fișele de lucru la nivelul elevilor. Unii învață cu resurse vizuale, pentru alții am activități de organizare. 

• L-ați încurajat pe fiul dumneavoastră să învețe în străinătate ?

În România participa la olimpiada de matematică, nu l-am forțat niciodată, dar voia să-mi demonstreze că reușește. De multe ori, am avut surpriza – nu numai în cazul lui – ca soluții corecte să nu fie evaluate corespunzător. Și e greu să faci un mini-sistem să recunoască că a greșit, prefera să nu-ți dea satisfacție. Când se întâmpla o nedreptate, copilul meu era supărat. I-am zis să nu se mai ducă la olimpiadă, fie că învață sau nu matematică mai departe. L-am întrebat dacă vrea să vadă cum este Occidentul când avea cam 15 ani, a fost într-o tabără în Anglia, i-a plăcut, a participat la diverse programe și a obținut bursă de studiu la un liceu de acolo. A stat vreo zece ani în Anglia și în Germania, iar acum este în București, pentru că are nevoie de prieteni și de rădăcinile lui. Eu am vrut doar să-i ofer o altă perspectivă și o altă educație. 

• Când încă erați profesoară în Drobeta, ați aplicat la Global Teacher Prize. De ce ? 

Mi-a plăcut întotdeauna să depun aplicații. Am aplicat înainte, de exemplu, la proiecte NASA (Agenția Spațială Americană). La Global Teacher am ajuns survolând internetul și am fost impresionată de atenția care li se dă profesorilor. Am zis că trebuie să încerc și ce a urmat a fost o recunoaștere pentru mine. 

• De ce v-au atras proiectele dezvoltate prin resursele NASA ? 

N-am avut multe resurse financiare, dar au fost resurse educaționale. NASA avea multe aplicații de matematică pe care le poți folosi în clasă. Când eram directoare am organizat în școală programe, iar elevii le-au primit cu bucurie și au înțeles de ce e importantă matematica. Fiecare elev ajunge așa să aibă succes la nivelul lui. La noi, doar olimpicii simt succesul, dar în Statele Unite orice elev îl simte, pentru că se lucrează diferențiat pe nivel de studiu. Când concurează toți la olimpiadă, pe mulți îi pierzi pentru că ei cred că nu vor fi niciodată buni la matematică și nici în alte domenii. Și aici există concursuri, dar nu sunt principala activitate a unui an școlar. Aici au și alte proiecte care le umplu viața.  

„Toată viața matematica m-a salvat emoțional”

• Cum ați ales să fiți profesoară în învățământul preuniversitar ? 

Visul a început datorită profesorilor care mi-au fost model în gimnaziu și în liceu. L-am respectat pe profesorul de matematică, care era exigent și corect. Trăim într-o societate balcanică, unde comunitățile sunt mici și influențele există. La dânsul nu existau. A contat și ușurința mea de a rezolva probleme la matematică, ceea ce m-a ajutat să-mi aleg o profesie care-mi place. Mi-am dorit să fac lucrurile poate mai bine decât profesorii mei și să le ofer elevilor mei ceea ce aș fi vrut să primesc când eram olimpică. De-a lungul vieții mi-am făcut niște legăminte cu mine, unul dintre ele a fost: voi deveni o foarte bună profesoară, voi forma olimpici și îi voi sprijini să ajungă la performanță. E extraordinar când ai un trainer care te duce în top imediat și e o cale lungă și sinuoasă când te apuci singur să descoperi. 

În matematică, trebuie să te duci către problemele de calitate. Nu m-am văzut niciodată într-un birou să am o muncă statică. În învățământ nu sunt salarii mari, dar ai satisfacție și în fiecare zi te conectezi cu un copil, ești mândru și bucuros de ceea ce faci și ai cale să îmbunătățești. Am anticipat puțin ziua de azi, când diferența nu se face în programul de lucru, ci după 19:00, când te prinde pasiunea și stai până la 1. 

– Vă amintiți prima problemă dificilă de matematică pe care ați rezolvat-o când erați elevă?

Eram în clasa a VI-a, începusem geometria și am găsit o problemă cu un triunghi oarecare și două pătrate construite în exteriorul triunghiului pe două dintre laturi. Era prima problemă de construcție auxiliară pe care o întâlnisem, nici nu știam ce e. Mi-a luat câteva zile până am descurcat-o, am muncit și cu o colegă. 

Mereu aveai satisfacție că deslușeai un mister și această satisfacție spirituală m-a ajutat toată viața. De fiecare dată când am avut o problemă care nu a depins de mine m-am întors către matematică, să mă relaxez. Mă duce într-o lume de idei în care comunicarea e perfectă – unul dintre avantajele științelor. Atât de greu se comunică în limba maternă și mai ales într-o limbă străină, dar în științe comunicăm ușor pentru că avem termenii definiți. Când vorbim despre o relație matematică, știm ce este. Când vorbim despre o relație, fiecare înțelege altceva, pentru că nu avem o bază comună de definiții și reguli. Până și politețea, care ne ajută să conviețuim și să comunicăm este greșit interpretată. 

Toată viața matematica m-a salvat emoțional, a fost un univers în care să pot să mă scufund, să creez. Această pasiune mi-a dat putere. De exemplu, în gimnaziu și liceu, eram derutată legat de ce o să fac cu viața mea, iar matematica mi-a dat încredere că pot. 

Trăim într-o societate în care educația fetelor e grav afectată de educația pe care o primim din familie: trebuie să stea tot timpul lângă părinți, sunt crescute sub presiunea să fie drăguțe și cu ideea că trebuie neapărat să aibă un soț sau un bărbat care să le salveze. Destul de târziu am constatat că pot singură.

Elevilor mei le arăt că matematica le dezvoltă și caracterul, pentru că este vorba de perseverență, și educația pentru muncă, altfel nu poți să ai succes în niciun domeniu. 

• Cum lucrați cu elevii care nu-și doresc performanță?

În clasă sunt profesoara tuturor; ce am făcut pentru olimpici a fost în afara orelor de clasă. Dacă nu-i determini pe elevi să te iubească, mai ales la gimnaziu, unde e nevoie să-i atragi, e greu să învețe o știință abstractă. 

Am început, de exemplu, să mă îmbrac ca ei. Acum fac la fel și credeți-mă că observă, fie că sunt în România sau în Statele Unite. E o punte de comunicare, creează empatie și simpatie între persoane. Aici fiecare are o pereche de sneakers comozi, se poartă blugi și bluze sport. În România erau mai eleganți, exista o anumită cochetărie. 

În plus, am fost mereu încurajatoare, pentru că respingerea pentru matematică provine din teama de a nu greși. Dacă un profesor repede un elev, l-a repezit pentru toată viața. Copilul se închide ușor când are un insucces. În schimb. încurajarea funcționează foarte bine, imediat lucrează cu mai mult zel. O să povestesc ceva de aici, de unde am amintirile mai proaspete: mulți dintre elevii mei au joburi, nu le este așa simplu să urmeze cursurile de la liceu și unii dintre ei au o frecvență scăzută. La clasă, o atenție specială le acord lor ca să recupereze. Un elev spunea că nici nu vine la examen. L-am întrebat: Ce te-am învățat câteva ore cât ai fost aici? I-am spus că examenul este de inteligență și îl va lua. Acel copil, care avea o serie de probleme în familie, a luat un 82 la examen. 

Legături între matematică, medicină, business și inginerie

• Cum gestionați teama copiilor de greșeală ? 

E importantă schimbarea mentalității: am greșit, deci sunt pierdut. Din greșeală înțelegem. Mă bucur când pun întrebări, pentru că îmi dau seama exact ce nu înțeleg. Aici se fac traininguri despre particularitățile de învățare ale elevilor și despre tipurile de inteligență. Toate teoriile celebre pe care le găsești pe internet se studiază și se analizează în workshopuri. În România nu există un asemenea sistem în care să crești și să dezbați. Eram pe calea cea bună din experiențe și din intuiție. 

După 1990, când am avut acces la internet, am început să citesc în engleză și să-mi deschid mintea. În orice caz, aici nu preiei totul de pe hârtie, adaptezi, analizezi, implementezi. Înveți în workshopuri la școală și la inspectorate, dar și la întâlniri naționale ale comunității. În fiecare săptămână ești pus în niște scenarii și trebuie să găsești soluții, așa capeți experiență și maturitate ca profesor. 

Nu se pune accent pe teorie și demonstrație, ci pe planul de lecție. Este un plan viu, nu un copy-paste cu care umplem documente pentru inspectoratul școlar. Ce e în plan trebuie să se vadă în clasă. 

Când ai discuții cu administrația, trebuie să vii cu exemple din clasă, cum ai intervenit în evoluția de învățare a fiecărui elev, îți faci o serie de analize, îi pui și pe copii – trebuie să reflecteze și să-și analizeze rezultatele la teste și să identifice punctele slabe, ca să-i ajuți să conștientizeze unde trebuie să îmbunătățească. Apoi, faci planul de îmbunătățire. În România am rămas cu încă o moștenire din comunism: ne umplem de hârtii care nu reprezintă realitatea.  

Participați la workshopuri pentru profesori care predau doar matematică ?

Nu, sunt prezentate strategii pentru toți profesorii. Când am ajuns la școală în Statele Unite, am primit o listă de vreo 300 de strategii de aplicat în clasă. Se pune mare accent pe activarea elevului și participarea lui. În România, profesorul era în rolul principal pe scena de la catedră. Începea, dirija și încheia lecția. Aici, dirijează din umbră. De exemplu, în prima parte a orei manageriază, dar în a doua ajută elevii care lucrează: este în spatele lor, dialoghează și intervine. 

În România, profesorul rezolvă la tablă, discută cu elevii și ei rezolvă modele asemănătoare printr-o singură abordare, algebrică. Aici sunt patru: algebrică, grafică, tabulară și modelare matematică. 

La noi, modelarea matematică e de genul: Șapte muncitori sapă un șanț în 12 ore… Sunt activități care se făceau în secolul al XIX-lea. În State, elevii învață cum să-și calculeze o investiție, cum să analizeze rate bancare, cum se analizează evoluția unei bacterii care se divide printr-un anumit proces. 

Primesc probleme cu aplicare în: cercetare, statistică, medicină, business, inginerie. Nu se mai studiază geometria, pentru că nu are aplicabilitate în viața reală. Când am venit, aveam această idee să fac cum știam eu, adică demonstrații. Mi-a luat destul să mă conectez cu toate acele domenii. Utilizezi mult și reprezentarea grafică, trebuie să-l faci pe elev să înțeleagă. 

„Elevii nu resping matematica, depinde de noi cum le-o livrăm”

Am auzit de multe ori afirmația că școala în SUA ar fi mult mai ușoară decât în România. 

Și eu am crescut cu această idee că învățământul din România este bun și nu trebuie schimbat, că în afară nu se studiază și că cei care pleacă din România au succes pentru că restul nu știu matematică. În Statele Unite sigur nu o să găsești elevi care cunosc teoremele lui Newton, cu excepția celor interesați. Oricum, în România olimpicii reprezintă 0.0%, deci, nu poți generaliza că sunt mai buni decât ceilalți. 

• Sunt mai interesați de matematică elevii din State decât cei din România ?

Tuturor elevilor, dacă înțeleg, începe să le placă jocul acesta al minții și să lucreze. Elevii nu resping matematica, depinde de noi cum le-o livrăm. În sistemul online, în pandemie, nu mi-am văzut elevii pentru că politica districtului e să-i lăsăm cu camerele închise. Sunt diverse motive pentru care copiii preferă să nu se vadă backgroundul. Am încercat să-i activez prin diverse strategii, să le aud vocea, să discutăm și au înțeles că îmi păsa de ei. La sfârșitul anului am primit o scrisoare de la o elevă, mi-a spus că dă la medicină și a fost fascinată de vrăjitoriile pe care le făceam la matematică pe ecran. În România duceam serii de V-VIII sau chiar V-XII și puteam să fac minuni cu elevii în acești ani. Aici este mai greu, pentru că ai doar cursuri de un semestru sau de un an. De fiecare dată o iau de la zero, de aceea a fost solicitant mai ales la început. 

• Vă e dor să lucrați cu elevii români ? 

Mi-e dor de elevii mei. După ce am petrecut niște ani cu ei, vreau să-i văd crescând și înflorind și să fiu alături de ei până ajung la maturitate. Este o frustrare să nu mai știu de ei. Pe de altă parte, pot să mă adaptez oriunde și să învăț un alt sistem. Într-un fel îmi este dor de olimpiade, într-un fel nu. Mă simt împlinită aici, pentru că învăț și pentru mine și sunt conectată la ce înseamnă evoluție matematică în secolul XXI.